Drumul spre posta trece pe lângă grădiniţă

Azi n-am avut chef să mă trezesc tocmai pentru că ştiam că trebe să merg la posta. Mi s-a scurs toată dorinţa de a trăi… Urât. Dar trebuia şi m-am dus. De obicei drumurile astea spre posta romana sunt ca un fel de călătorie de iniţiere. Scârba mi se alătură abia la sfârsitul ei. Ah na, nu pot să spun sincer că mi-e scârbă de ţara asta, dar uneori simt un puternic dispreţ şi dezgust, mai ales faţă de funcţionarii publici (şi alţi angajaţi ai statului). Şi cum mergeam eu spre posta, am luat-o pe scurtătură.

Eh, amintirile copilăriei mele, am trecut pe lângă grădiniţă. Zilele astea oricum au fost un reminder constant, cu toata zăpada & stuff. Ştiu când eram mică (acum vreo 20 de ani) ai mei mă trezeau dimineaţa de tot, mă îmbrăcau pe jumătate adormită fiind, mă luau în braţe să plecăm. Şi în zilele cu zăpadă, oricât de adormită aş fi fost mă trezeam instantaneu la marea albă şi neatinsă care mi se desfăşura în faţa ochilor şi o zbugheam din braţele lui taică-miu şi începeam să fac urme pe zăpada neatinsă.

Cel mai mult îmi placea să-i stric perfecţiunea şi să-mi scârţâie sub cizmă. Şi mă tăvăleam şi făceam îngeraşi şi ai mei strigau după mine că trebuie să mergem şi plecam. Dar aş fi stricat-o pe toată. Şi la gradi nu-mi plăcea că toata zăpada era stricată de alţi copii. Chestia asta mi-a rămas de atunci, cu zăpada care scârţâie sub talpă. Şi tot drumul spre posta a fost aproape feeric. Fulgi mari, urmele mele perfecte care se acopereau aproape instantaneu de zăpadă. Şi în faţa mea totul alb şi neatins (pe trotuar zic).

Dar fericirea s-a sfârsit când am intrat în minunata posta, cu 3 cozi. A mea (aia pentru colete) era cea mai scurtă (7 oameni), dar degeaba. Era unu’ cu vre 5 persoane în faţa mea de avea 5 sau 6 colete de cântărit, completat, trimis. M-am uitat mai atent la el, în viaţa mea n-am vazut aşa sprâncene frumoase (nici măcar ale mele nu-s perfect smulse)… şi tenul cu un bronz perfect, nici-prea-prea-nici-foarte-foarte, fără urmă de acnee, cu păr blond şi ochi albaştri. Un piţiponc frumuşel, dar cu trening.

Apoi cu 3 persoane în faţa mea era altul cu vreo 4 scrisori, un moş, nimic de văzut. În spatele meu era o mamică cu 2 copii foarte dulci care tot timpul au zbierat şi s-au zbenguit şi m-au călcat pe picioare, şi aia mică la un moment dat a începu să plângă că îi vine la pişu şi că vrea acasă, m-a tras de umbrelă, a zbughit-o spre uşă, era să-şi prindă degetele în ea. Mama lor era disperată săraca. În spatele ei era o tanti tare nedumerită cum de durează aşa mult, şi tot timpul mai ofta şi scotea câte un comentariu. Am stat juma’ de oră plictisită după care mi-am scos cartea şi am citit 24 de pagini. Am rezolvat problema şi când am ieşit, mămica în spatele meu revoltată că de fapt fusese zilele trecute după colet şi că trebuiau să scrie că e reaviz. A stat o oră la coada degeaba. Eu nu.