Despre iepurasi

Coborî din tramvai şi se uită în jur. Vântul îi flutura urechile şi puful fin. Venea o furtună, se vedea şi după nori. Lumea se uita la ea derutată, parcă. Clar, nu era în centrul Tokio-ului, unde n-ar fi spus nimeni nimic. Un băieţaş de cartier cu turmă strigă ofensiv “Iepuraş, ce faci la cină? Hai pe la mine să te gătesc!”. Iepuraşul refuză. În gând. Pe expresia feţei nu se observă nici enervare, nici amuzament. “Proştii” gândi. Se opri în faţa clădirii.

Ştia că trebuie să urce, dar ştia că e opţional în acelaşi timp. Mai citi o dată biletul, să fie sigură de adresă şi scop: “Grupul terapeutic pentru persoanele cărora le plac animălăuţele”, Strada X, Numărul N”. Da, “animălăuţe”! Intră pe uşa imensă direct într-o curte. O babă care săpa o grădină se uită la ea şi îi arătă cu degetul “după colţ”. Păşi mic. Călcă într-un gunoi moale, dar trecu mai departe ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe uşa scria “Grupul terapeutic pentru persoanele cărora le plac animăluţele”. Încă putea să se întoarcă. Dar deschise încet uşa. Înăuntru, un grup, în cerc, pe nişte scaune, care după părerea ei erau tare incomode. Din lemn.

Se întoarseră spre ea aproape toţi. Probabil nici ei nu văzuseră aşa ceva. Unul din cei de acolo îi făcură semn. O ureche i se blegi. Întră timid. Şi se aşeză pe un scaun. Ca în filmele cu alcoolicii anonimi.

-Bună, zise, eu sunt Anda…

-Bună Aandaa! zise grupul în cor.

-…şi îmi plac iepuraşii.

Acest lucru era evident, se vedea pe ea şi fără să dea explicaţii. Când era mică lumea o striga “iepuraş” fiindcă era adorabilă, dar acum, acum era ea unul.

-…şi cred că am o problemă, spuse timidă mai departe.

Liderul grupului, cel care îi făcuse semn să intre mai gesticulă “Poţi să continui”. Deşi se vedea pe ea că nu s-ar fi oprit oricum.

-Am tricouri cu iepuraşi, am geantă cu iepuraş, pe geantă am ecusoane cu iepuraşi, chiar dacă ei sunt “bad bunny” sau “mad bunny”, am chiloţi cu iepuraşi şi şosete cu iepuraşi. Am pantaloni care arata ca un iepuraş când îi întorci cu cracii în sus, sau seamana cu doi morcovi, ceea ce mâncă iepuraşul. Am acasă cd-holder sub formă de iepuraş şi mulţi-mulţi iepuraşi de pluş. Mulţi. Wallpaper şi tapet cu iepuraş şi haine cu iepuraşi.

I se blegi şi urechea cealaltă. Se vedea că se chinuie şi că avea multe de spus. Toţi se uitau la ea cu milă, fiindcă nu mai întâlniseră un obsesiv în viaţa lor, şi nici acum nu ştiau că au în faţă aşa ceva, nimeni din sală nu era psihiatru. Ăsta era doar un grup pentru cei care au probleme cu animăluţele mici, sfaturi utile, numai că un idiot îi dăduse numele dubios din care nu se înţelegea adevăratul scop. Ea îşi băgă degetele sub mânecile pline cu iepuraşi şi o ureche blegită îi acoperi unul din ochi.

– …şi îmi plac şi iepuraşii vii. Să mă joc cu ei în iarba verde, să-i smotocesc, să le îndoi urechile şi să le dau un morcov. Să îi vad cum cresc şi apoi să-i jupoi şi să-i marinez, cu ceapă verde, usturoi şi scorţişoară şi aceto-balsamico, şi după trei zile să-i bag la cuptor cu morcovi şi alte legume şi să-i mănânc.

Afară fulgeră. Linişte de mort. Urechile căzute peste ambii ochi nu lăsau să se vadă pofta.

-Sunt atât de buni cu cartofi natur. Se topesc în gură cu aroma de scorţişoară, usturoi şi ceapă verde.

Grupul înmărmurit nu spuse nimic. Ea se ridică şi fugi, repede, dar foarte delicat, spre ieşire. Afară ploua torenţial. Alunecă pe gunoiul moale, dar nu se opri. Când ieşi de tot din cladire, tramvaiul era în staţie. Alt băieţaş de cartier striga la ea “Iepuraş, iepuraş, unde fugi aşa?”. Se urcă în tramvai şi merse acasă. În apartamentul ei încă se mai simţea mirosul de iepure fript şi de usturoi proaspăt curăţat. Se duse la cuptor şi scoase tava. Scoase căciula cu urechi pufoase albe şi o aruncă pe un scaun. Îşi suflecă mâinile. Luă din tavă direct cu degetele, doar era singură acasă şi n-o vedea nimeni. Încă odată alunecă într-un extaz suprem, ca de fiecare dată când îngurgita carnea fragedă.