Cum sa NU minti…

Mda, deci tocmai am avut parte de o portie buna de ras acum cateva minute…
Ideea e ca sansele sa se intample asa erau foarte mici, si totusi s-a intamplat. Deci, intrasem intr-un magazin local unde vanzatorul si in acelasi timp proprietarul se intampla sa fie bunicul unei colege. Din moment ce am intrat in acelasi liceu (eu fiind singurul din zona care am intrat la liceu cu ea si la acelasi profil) s-a gandit ca ar fi o idee buna sa imi ceara numarul de telefon sa i-l deie nepoata-si ca sa tinem legatura si chestii de genu’ (suntem si rude deci nu va ganditi la obscenitati).

Problema e ca telefonul meu e pe moarte (ecranul e alb, nu vad nimic) si nici nu ma preocup sa imi iau altu’ prea curand, deci sta mai mult inchis. Doar ca azi am avut o “urgenta” si a trebuit neaparat sa il tin deschis, chiar daca practic nu vedeam nimic pe ecran. Deci, revenind la chestiunea cu magazinu’, nenea ala imi cerea numaru’ de telefon, si eu nu stiam ce sa ii zic pe moment, ca nu il stiu (da, nu imi stiu propriul numar de telefon, si?) si nici nu pot sa scot telefonu’ sa ii zic, si i-am zis pur si simplu ca nu mai am telefon, ca s-a stricat (idee proasta) si ca vorbesc eu cu nepoata-sa “pe internet”.

Dupa ce a mai insistat cu intrebarea de vre-o doua ori, si eu continuund sa ii dau acelasi raspuns, a “cedat”. M-am intors si chiar cand sa ies din magazin mi-a sunat telefonul. Practic am iesit din magazin de parca eram de Duracell… Nu m-am mai uitat inapoi (instinct probabil).
P.S.: daca postu’ asta suna ca un cacat imi cer scuze (vorbeam la telefon).