Despre iepurasi

Coborî din tramvai şi se uită în jur. Vântul îi flutura urechile şi puful fin. Venea o furtună, se vedea şi după nori. Lumea se uita la ea derutată, parcă. Clar, nu era în centrul Tokio-ului, unde n-ar fi spus nimeni nimic. Un băieţaş de cartier cu turmă strigă ofensiv “Iepuraş, ce faci la cină? Hai pe la mine să te gătesc!”. Iepuraşul refuză. În gând. Pe expresia feţei nu se observă nici enervare, nici amuzament. “Proştii” gândi. Se opri în faţa clădirii.

Ştia că trebuie să urce, dar ştia că e opţional în acelaşi timp. Mai citi o dată biletul, să fie sigură de adresă şi scop: “Grupul terapeutic pentru persoanele cărora le plac animălăuţele”, Strada X, Numărul N”. Da, “animălăuţe”! Intră pe uşa imensă direct într-o curte. O babă care săpa o grădină se uită la ea şi îi arătă cu degetul “după colţ”. Păşi mic. Călcă într-un gunoi moale, dar trecu mai departe ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe uşa scria “Grupul terapeutic pentru persoanele cărora le plac animăluţele”. Încă putea să se întoarcă. Dar deschise încet uşa. Înăuntru, un grup, în cerc, pe nişte scaune, care după părerea ei erau tare incomode. Din lemn. (mai mult…)

Read More →

Drumul spre posta trece pe lângă grădiniţă

Azi n-am avut chef să mă trezesc tocmai pentru că ştiam că trebe să merg la posta. Mi s-a scurs toată dorinţa de a trăi… Urât. Dar trebuia şi m-am dus. De obicei drumurile astea spre posta romana sunt ca un fel de călătorie de iniţiere. Scârba mi se alătură abia la sfârsitul ei. Ah na, nu pot să spun sincer că mi-e scârbă de ţara asta, dar uneori simt un puternic dispreţ şi dezgust, mai ales faţă de funcţionarii publici (şi alţi angajaţi ai statului). Şi cum mergeam eu spre posta, am luat-o pe scurtătură.

Eh, amintirile copilăriei mele, am trecut pe lângă grădiniţă. Zilele astea oricum au fost un reminder constant, cu toata zăpada & stuff. Ştiu când eram mică (acum vreo 20 de ani) ai mei mă trezeau dimineaţa de tot, mă îmbrăcau pe jumătate adormită fiind, mă luau în braţe să plecăm. Şi în zilele cu zăpadă, oricât de adormită aş fi fost mă trezeam instantaneu la marea albă şi neatinsă care mi se desfăşura în faţa ochilor şi o zbugheam din braţele lui taică-miu şi începeam să fac urme pe zăpada neatinsă. (mai mult…)

Read More →

Mi-au îngheţat crengile

… în timp ce aşteptam tramvaiul. Şi culmea, soarele îmi bătea fix în ochi fără vre-un efect de încălzire, şi dacă mă întorceam cu spatele la el vântul (extrem de rece) îmi dădea jos gluga şi îmi sufla tot fix în ochi. Lipsită de comfort situaţie. Cred că nici n-am aşteptat aşa de mult tramvaiul, dar ştiţi teoria relativităţii.

Până la urmă a venit. În tramvai, înainte să-mi scot cartea mă uitam la mâinile mele reci şi roşii şi mi-am amintit de moartea prin îngheţ (despre care am citit pentru ultimul examen). Degeraţii sunt roşii-roşii. Şi mi-a trecut prin minte o întrebare: oare care-i cauza morţii ălora de mor în avalanşă? Să fie asfixia cea care le vine de hac?

Şocul termic? Îngheţul, fractura de craniu sau de coloană vertebrală sau orice altă fractură care duce la hemoragie masivă? Mai multe? Mi-a trecut repede şi mi-am deschis cartea. În timp ce stătea tramvaiul la un semanfor, m-am uitat în jurul meu. În faţa mea era un băiat cu cele mai finuţe mâini pe care le-am văzut vreodata la un reprezantant masculin. (mai mult…)

Read More →

Private number

Vederea unui private number pe ecranul telefonului mobil nu-mi produce nici un fel de sentiment. Nu răspund, nu-s interesată. Indiferenţa e la ea acasă în momentul ăla. Mai ales dacă apelul e făcut în jurul orei 3-4-5 a.m., din experienţă asta e ora la care mă sună unii ecşi beţi (sau nu) sau ecşii beţi ai altora care au greşit numărul. Sincer, nu-s curioasă şi nici neliniştită “că dacă o fi ceva important”.

Prietenii îmi ştiu numărul alternativ de mobil. Pe fix răspund rar, chiar dacă sună. Ceea ce nu ştiu oamenii normali (cei care nu-mi sunt apropiaţi) e că am capacitatea de a adormi instantaneu dacă sunt trezită din somn (pe lângă cea de a adormi instant oriunde/oricând) şi de asta nici nu mă supăr pe prieteni când îmi deranjează somnul, pe lângă faptul că de multe ori îi confund cu alarma sau nu-mi amintesc că am vorbit cu ei. Rar, când mă plictisesc şi nu e dimineaţa de tot mai răspund, sau dacă nu-s singură pun pe respectivul să facă pe secretara. (mai mult…)

Read More →

Movie week

Hehe, toată săptămâna trecută m-am uitat la filme, 13 în total. Nu sunt maniacă cu Oscarurile, deci nu despre ele e vorba. Îmi propusesem să văd mai multe, dar… somnul şi ieşitul în oraş. Ca şi concluzii: sunt fană Seth Rogen (absolut), fană Wes Anderson şi last but not least fană Bergman (Ingmar that is, deşi n-am vazut aşa multe filme de el). Din toate astea 13 cred că numai două mi-au dat feelingul de porcărie, asta în comparaţie cu restul. Aşa că:

Din categoria Seth Rogen: Pinapple Express, Superbad, The 40 Year Old Virgin. La primul cred că am râs cel mai mult şi e şi favoritul meu din toate filmele cu el (urmat de Knoked Up pe care l-am văzut atunci când a apărut), dar toate sunt funny. (mai mult…)

Read More →

Slabiciunile mele – prima parte

Am o problema! La fel ca majoritatea femeilor, sunt obsedata de pantofi. Nu, nu e ce va ganditi, nu-s pantofii cu toc, eleganti, pe care-i porti odata in viata (si dup-aia optional: se strica sau nu-i mai poti potrivi cu nimic), desi am si din-aia… ci tenesii. Adidasii. Skater-shoes-ii. Nici eu nu stiu de unde sau de cand am obsesia asta. Apropiatii stiu, masor aproape totul in perechi de tenesi.

Excursie in Grecia la mare: 4 perechi de tenesi. Bilete la Sziget Festival (doua zile): o pereche. Rucsacul acela comod pe care vroiam sa-l cumpar: o pereche jumate. Jacheta de iarna care sa tina forever: doua perechi jumate. Bilet dus-intors spre State: … mai mult de 5 perechi, muuult mai mult. Orice depaseste o pereche ma pune pe ganduri daca merita achizitionat. (mai mult…)

Read More →

Don’t stop, don’t stop, honey-bunny!

Ora 1:20, sau ceva de genu’. Acu’ cateva minute am ajuns acasa, dar sansele sa adorm sunt 50/50. Nu, nu e de vina examenul care va avea loc peste 10 ore, ci o anume ruda de gradul I care nu are somn. Poate apuc sa mai citesc totsui ceva pentru maine, desi la cat de obosita sunt si cat de boring sunt unele paragrafe, o sa adorm instant, cu toata zarva pe care o face sor-mea.

Ma duc sa mai iau o imbucatura din iepurele de ieri ca a mai ramas un picior. Mi-e foame, mor de somn si imi tre’ neaparat un dush. Dar sunt happy.

Cum a fost? Live. Am stat in fata, in primul rand, atat de aproape de Gaben ca-i simteam precipitatiile si-i vedeam curcubeul in momentele cheie ale vociferarii… vedeam, slow motion, cum i se balangane pleata lui Coco, simteam acordurile lu’ Cristian pana in fundul stomacului nemancat de la ora 5 si timpanele mele faceau ca tobele lui Floyd… you get the point. (mai mult…)

Read More →

Hotii de caciuli

Ăștia suntem noi. Noi, adică societatea noastră. Noi ne furăm singuri căciula, având grijă, totodată, să strigăm tare de tot HOOOȚIIIII!!!

Nu te-ai întrebat niciodată, atunci când ai mers în altă țară mai civilizată, de ce e lumea mai calmă? De ce oamenii nu se agită pe stradă? De ce lucrurile merg mai bine?

Merg mai bine pentru că fiecare își vede de treaba lui, încercând s-o facă mai bine. Nu cel mai bine. Ci în limita posibilităților sale, cât mai bine.

Și asta e diferența fundamentală între noi și alții, nu atracțiile turistice, șosele mai late și autostrăzile din belșug. Astea sunt consecințe. (mai mult…)

Read More →

Domnisoara N si dimineata de dupa

Parul ii unduia usor pe umerii paltonului si, din spate, silueta parea cunoscuta. Insa in aglomeratia de pe strazile din Lipscani, la ora pranzului, orice era posibil.

Nu i-am mai acordat atentie pana cand s-a oprit sa se uite intr-o vitrina, si atunci am zarit-o din profil.

Daca patesc iar ca data trecuta, mi-am zis, o sa-mi scada simtitor stima de sine, asa ca mi-am aprins o tigara si m-am oprit langa peretele unei case. Mizam pe faptul ca e prea absorbita de broderiile din vitrina, si nu se uita in spate.

Socoteala de-acasa…

Read More →

Antrenandu-ne pentru fericire

Facem tot felul. Ne imbracam, crezand ca asta ne defineste in ochii celorlalti. Ne ipocrizim ca o muratura, in sufletul nostru, crezand ca asta va fi arma noastra secreta; ca rautatile noastre ne tin in viata, sunt elixirul magic, regele plantelor, sursa de energie pentru scutul nostru protector.

Dar, de fapt, antrenandu-ne atata pentru fericire, uitam de ce, pierdem scopul din vedere, si ramanem doar cu vise neimplinite, cu sageti otravite infipte in noi, cu rani necicatrizate, cu obida.

Mai mult, ramanem cu ignoranta, cu visele uitate, cu ratarea momentului, pentru ca eram prea ocupati sa facem poze.

Si, desigur, cu gandurile notate in agenda primita de la Tarom, ca nu cumva sa zboare.

Read More →